Locuieşte într-o baracă de scânduri, construită, din milă, de un frate vitreg. Anul trecut a degerat de frig. Picioarele nu au mai putut fi salvate şi i le-au amputat. Astăzi, la 70 de ani, Marin Dănciulescu abia supravieţuieşte.
L-am găsit pe bătrân în coverca de lemn, aruncată pe locul unde o dată fusese curtea gospodăriei. De ani buni, buruienile înlăturaseră hotarele obişnuite din scânduri – gardul devenind un fel de hăţiş, greu de străbătut de piciorul omului. Casa – în care bărbatul avusese cândva nevastă, copii şi o viaţă obişnuită – stătea acum răşchirată între ierburi, cu tot atâtea spărturi în ea câţi ani adunase omul pe răboj.
Marin zăcea în baracă. Trântit pe un pat de paie, cu ochiul de fereastră deschis larg – să mai intre aerul în cuptorul dinăuntru – bătrânul îşi număra minutele după umbrele care-i cădeau pe barba nerasă. „Stau aici, ce să fac, că nu pot să mă mişc, nu pot să mă ridic, să merg. Aşa că zac – cât e ziua de lungă, cât e noaptea“, bâiguie bărbatul, între icnetele de la căldură.
Arse de soarele intrat pe fereastră, picioarele îi sunt inerte – două cioturi subţiri, cu coaja rănilor uscată în colţuri. „Acum două ierni am degerat. Când am ajuns la spital, n-au mai avut ce să-mi facă – mi-au tăiat labele picioarelor. M-au trimis dup-aia acasă cu nişte bandaje pe ele. Nu mi-a făcut nimeni certificat de handicap – ziceau că o să mor sigur, ce să-şi mai bată capul? M-au lăsat în plata Domnului. Am venit acasă şi uite… am trăit până azi, vai de capu’ meu“, râde strâmb bătrânul, ştergându-şi sudoarea adunată pe frunte, de căldură şi chinuri.
Viaţă chinuită
Nimeni din sat n-ar fi crezut că Marin Dănciulescu o să ajungă aici. Fusese om zdravăn şi, chiar din tinereţe, se făcuse cunoscut în toată comuna pentru calităţile sale. Cu cinci clase de şcoală, era considerat un om învăţat. Iar caligrafia frumoasă – la care nu îl întrecea nimeni – îl ajuta să-şi găsească de fiecare dată o treabă bine plătită: ba o cerere, ba o reclamaţie la CAP. În plus, pentru curajul cu care lua cuvântul de cele mai multe ori în cadrul adunărilor locale îl treceau drept un fel de căpetenie a comunităţii.
Orfan de tată, crescut din milă de maică-sa, Marin a trebuit să trăiască alături de doi fraţi vitregi şi un tată care nu îl voia. La numai 17 ani – ca să scape de el, povesteşte o rudă – maică-sa l-a însurat. S-a angajat apoi la Bucureşti – nimeni nu ştie unde. De bună seamă însă că serviciul era bun, pentru că lefurile pe care le aducea Marin acasă erau de departe mai mari decât ale altora.
Curând, nevasta l-a părăsit şi i-a luat bărbatului şi copiii. Marin Dănciulescu şi-a mai ţinut serviciul câţiva ani, apoi s-a întors acasă. De familie n-a mai ştiut nimic: soţia nu s-a mai interesat de el, iar băiatul a venit o singură dată în sat, când a obţinut titlul de proprietate pe averea bărbatului. Sărac lipit, Marin a rămas singur cuc, să se descurce cum o putea cu bătrâneţea. Iar după nenorocirea de acum doi ani, şi cu boala.
Părăsit de toţi, în mizerie şi boală
Lungit în pat, bătrânul scânceşte ca un copil. Îi e cald, ar vrea să meargă, să iasă un pic la răcoare. Îi e şi cam foame, dar nu se îndură să mai ceară ceva. Cu milă aproape, o priveşte pe femeia de-o vârstă cu el care-i strânge mizeria din timpul nopţii. Parcă nici n-ar vrea s-o mai vadă pe acolo. De ruşine, de neputinţă, de scârbă. Se lasă totuşi în mâinile ei, să-l spele şi să-l schimbe. E singura care are grijă de el, singura care îl mai ţine pe bătrân în viaţă. „Nimeni nu se interesează de el“, plânge Anicuţa Rădoi, vara primară a lui Marin. Îi potriveşte moşului pijamaua, lăcrimând pe furiş: „Am cerut la primărie să-i facă şi lui un dosar de handicapat, să ia o pensie din care să poată trăi. Zic că nu pot, că trebuie să se ducă singur. Cum? Cu picioarele tăiate? Trăieşte ca vai de el dintr-un ajutor social de 900.000 de lei – numai pâinea ce şi-o poate plăti din banii ăştia. În rest, mă chinuiesc eu, femeie la 69 de ani, să-i gătesc, să-l spăl, să-l schimb, să-l ţin în viaţă. Eu n-am cum să merg cu el la spital, am un bărbat bolnav şi o casă de ţinut… Iar în vremea asta, primarul face pe surdul, fiul lui Marin – care cică ar fi mare dirijor în străinătate – nu are habar de el şi fraţii vitregi, care s-au făcut oameni cu stare la Craiova, nu vor să ştie. Unul dintre ei a venit aici astă-vară şi i-a înjghebat coverca asta, să aibă unde sta. Iar moşul îşi blestemă zilele că nu i-a degerat şi inima acum doi ani!“.
Primarul nu poate face nimic
Întrebat cum ar putea soluţiona acest caz disperat, primarul Ion Andronescu din Dănciuleşti ridică din umeri: „Noi nu avem ce să facem. Ştim situaţia bătrânului, dar, din păcate, nu avem cum să-l ajutăm“.
